România – țară agresoare (de ce trebuie să ieșim din NATO și să dizolvăm armata)

În memoria lui Neil Smith

În urma reuniunii Comitetului NATO de la Sibiu de la mijlocul lunii septembrie, România a hotărât să își mențină prezența în Afganistan după 2014, adică după retragerea planificată a trupelor militare. România va participa astfel la efortul de reconstructie a țării, oferind asistență pentru antrenarea trupelor militare afgane. Mai mult, România va aloca 500.000 de dolari pe an drept ajutor financiar pentru reconstrucție. România a făcut parte din trupele NATO din Afganistan încă de la declanșarea războiului, numărul trupelor trimise acolo fiind acum în jur de 1800. În acest timp 20 de militari au murit, iar peste 100 au fost răniți. Anual acest război costă statul român aproximativ 200 de milioane de dolari.

Conform discursului oficial al statului, preluat și reprodus în mod obedient de către mass-media centrală și de intelectualii aserviți puterii, militarii români în Afganistan par că îndeplinesc misiuni de patrulare și de menținere a ordinii. Practic, aceștia sunt descriși ca menținând pacea, nu participând efectiv la un război sângeros. Mai mult decât atât, întreaga clasă politică, de la președintele Băsescu -care și-a făcut un titlu de glorie din relația sa specială cu militarii-, la premierul actual Ponta, nu a pierdut niciodată ocazia de a-și manifesta susținerea și admirația pentru efortul depus de militarii români pe teatrele de război, în special în Afganistan. Unul dintre primele lucruri făcute de Ponta ca premier a fost să meargă în Afganistan și să se tragă în poză cu cei de acolo. Toți politicienii caută să facă acest lucru, la fel cum tot ei sunt cei care sunt primii care să adreseze cele mai sincere condoleanțe atunci când unul dintre acești militari revine în sicriu acasă. Ideea de bază care subîntinde atașamentul pentru trupe este desigur înalta misiune pe care aceștia ar înfăptui-o în Afganistan. O declarație mai veche a președintelui Băsescu este edificatoare în acest sens: “Aveti o misiune de protejare de terorism a lumii civilizate. O indepliniti alaturi de prietenii si camarazii vostri americani si din statele membre NATO. Nu ati ezitat atunci cand a fost cazul sa va puneti viata in primejdie pentru ca misiunea sa fie indeplinita”.

Deci, conform ideologiei oficiale, soldații români apără civilizația occidentală de teroriști. Desigur, această fantasmă naționalistă nu face decât să reia în context contemporan celebra teză de secol 19 conform căreia țările române au apărat vestul de invazia barbară a otomanilor. Numai că de această dată naționalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriștii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Așa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO și americane în cadrul operațiunilor militare din teatrele de operațiuni, și la nivel ideologic naționalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naționalismul statelor-națiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeași relevanță istorică. În prezent, naționalismul este perfect subsumabil și consonant cu imperialismul, un aspect ce a devenit extrem de clar în planul local românesc și odată cu suspendarea președintelui Băsescu și a discuțiilor suscitate de aceasta, atunci când cei mai aprigi naționaliști și ortodoxiști PDL-iști erau totodată cei mai vașnici apărători ai valorilor europene, o contradicție ce pare să nu fi contrariat prea multă lume, nici la București, nici la Bruxelles.

Motivul pentru care naționalismul și imperialismul sunt acum aliniate și complementare se datorează faptului că elitele naționale nu mai au neapărat interese divergente față de elitele globale. De fapt, pentru a-și putea menține puterea aspura statelor, elitele naționale nu pot decât să se ralieze intereselor și ideologiilor elitelor globale, funcționând astfel ca relee de acumulare într-un sistem ierarhic. Exemplul cel mai clar în acest sens este desigur cel al Greciei, unde în momentul în care o parte a elitei locale a făcut imprudența să propună un referendum privind măsurile de austeritate dictate de troikă, a fost imediat înlăturat. De aceea în plan local populația sesizează frecvent faptul că nu mai există nici o diferență substanțială și de natură între diversele elite locale (exprimată la noi prin celebra formula PDL și USL aceeași mizerie). Scopul acestor elite este exclusiv acela de a acapara sau de a se menține la puterea asupra statului, prin orice mijloace, promițând totodată o cât mai mare deschidere a acestuia către interesele globale. Din diverse motive în contextul românesc PDL a reușit mai bine acest deziderat și datorită predispozițiilor sale istorice către această funcție tehnocratică de mediere. Mai mult, atunci când conflictele dintre facțiunile elitei locale devin prea puternice în încercarea acestora de a prelua controlul asupra statului, reprezentanții elitei globale sunt mereu gata să intervină pentru a se asigura păstrarea conformității, menținerea liniei, așa cum s-a întâmplat de exemplu, în timpul suspendării lui Băsescu, cu diversele intervenții ale oficialilor străini (de la Barosso la Gittenstein) care, sub pretextul respectării democrației și statului de drept, s-au asigurat că nimic nu se va schimba în mod fundamental în ceea ce privește confluența de interese dintre elitele globale și cele locale. Motivul pentru care Băsescu este în continuare președinte (în afara gafelor revoltătoare ale USL) este tocmai faptul că a reușit să convingă elitele occidentale de faptul că este cel mai bun garant al intereselor acestora în România.

Mutatis mutandis, situția este perfect similară cu cea de la începutul modernității românești (early modernity) –cunoscută la noi și sub numele de epoca fanariotă- când singura modalitate prin care domnul se putea menține la putere în pofida uneltirilor boierilor era să convingă sultanul, prin diverși ambasadori și cronicari, că este singurul capabil să-i reprezinte interesele în teritoriu și să organizeze armata și sistemul de taxare în beneficiul acestuia și, evident, în defavoarea boierilor locali. Același principiu este valabil și astăzi în relația dintre România și UE sau SUA.

Revenind acum la prezența trupelor în Afganistan, narațiunea oficială naționalisto-imperială care spune că acestea fac aproape un act umanitar, că aduc pacea în zonă, este, desigur, o minciună. Trupele române, ca și celelalte, sunt de fapt în plin război într-o țară ocupată în forță prin intervenția din 2001. Trupele române sunt mobilizate în Kandahar și Helmand, în sudul Afganistanului, în zona paștună a graniței cu Pakistanul, deci într-una dintre cele mai intense zone de luptă ale războiului, având un rol strategic în menținerea controlului acestei regiuni pentru a putea permite trupelor americane incursiunile din Waziristan, în Est. România participă deci în mod direct și total la acest război, fiind astfel o țară agresoare și beligerantă –un aspect care este complet trecut sub tăcere acasă și scos total din zona preocupărilor publice oficiale. Acest consens nu este însă unul circumstanțial ci structural și transpartinic: așa cum oficiali înalți români o recunosc public, participarea românească la invazia Afganistanului a fost prețul plătit pentru acceptarea în NATO. Desigur, intrarea în această organizație a fost dezideratul post-decembrist al întregii clase politice românești, fără excepție –mai mult, începerea negocierilor (1993) și intrarea efectivă (2004) derulându-se în timpul mandatelor de președinte ale lui Ion Iliescu deși acesta a fost mereu acuzat de dreapta de faptul că s-ar fi opus traiectoriei vestice a României post-decembriste.

Desigur, în cadrul acestui consens regăsim o altă idee comună a spațiului public românesc: anume că intrarea în NATO este o condiție fundamentală pentru asigurarea securității țării pe plan extern. O idee comună, prin urmare perfect eronată și maximal ideologică. În primul rând, trebuie observat faptul că NATO este o organizație militară, născută în timpul războiului rece și cu o orientare regională foarte precisă, a cărei relevanță după sfârșitul acestuia fiind mereu pusă sub semnul întrebării. Altfel spus, este puțin ciudat ca o țară să își caute securitatea intrând într-o alianță militară – e ca și cum o persoană și-ar căuta siguranța intrând într-o gașcă de bătăuși mai mari și mai forțoși. În al doilea rând, întrebarea care trebuie să se pună aici este: siguranță față de cine, în raport cu ce? Cine atentează la siguranța acestor state care sunt parte a NATO? În realitate, nimeni. De la sfârșitul celui de al doilea război mondial și până astăzi, nici una dintre țările care sunt acum parte din NATO (vest sau est) nu au fost atacate de vreo altă țară. În schimb, o serie de state NATO, precum SUA, Marea Britanie, Franța, Turcia și chiar Croația (recent admisă) au invadat și comis atrocități în diferite zone ale globului, în special în sudul global. Practic, nu securitatea statelor NATO și a aliaților acestora pare a fi problema, ci pericolul militar constant ridicat de acestea. Practic, departe de a fi un mechanism defensiv, NATO pare a fi o mașinărie de război violentă și distructivă întreținută de, și întreținând un, angrenaj militar-industrial foarte complex și foarte profitabil. Asta deoarece participarea la NATO presupune totodată participarea la producerea și consumul de armament și echipamente conexe, unul dintre cele mai profitabile sectoare economice contemporane la nivel global, mai ales în criză. Astfel, dotarea armatei române pentru aceste operațiuni presupune reînoirea a peste 85% a echipamentelor militare existente în perioada 2006-2025 ceea ce evident a deschis piața pentru o serie de licitații și afaceri cu statul cu cât mai dubioase cu atât mai profitabile. Dincolo de acest efect financiar ocult, care la rândul său presupune profituri uriașe pentru elitele locale și globale care le facilitează, participarea la războiaie și la operațiunile conexe presupune o serie de alte forme de militarizare și violență dincolo de fronturile militare. Astfel, România s-a angajat să participe la dezvoltarea scutului anti-rachetă american prin amplasarea unei componente la Deveselu –scut ce presupune amenințări de securitate pentru alte țări, precum Rusia-, la dezvoltarea sistemului de supraveghere terestră al NATO -ce presupune cheltuieli de aproximativ 26 de milioane de euro și la achiziționarea de avioane fără pilot (drone) împreună cu alte 13 state NATO de la firma americană Northrope Grunman într-un proiect de peste 3 miliarde de dolari, asta după ce deja a permis instalarea aeroportului militar de la Kogălniceanu. Mai mult, participarea la aceste războaie globale presupune generarea unei forme de violență în afara sistemului juridic oficial al statului, așa cum a fost cazul cu existența pe teritoriul României a închisorilor secrete CIA în care erau interogați (și abuzați) captivi de pe frontul din Afganistan, sau precum în cazul Summitului NATO de la București din 2008 când regimul de drepturi cetățenești a fost abuziv suspendat și negat pentru aproximativ 50 de persoane care doreau să protesteze împotriva summitului. Acestea au fost agresate și reținute abuziv în numele securității.

Așadar, departe de a fi o organizație de securitate, NATO -și complexul de instituții și industrii militare adiacente- reprezintă de fapt un producător de război, violență, teamă și duce la suspendarea drepturilor cetățenești și militarizarea vieții. Prin participarea la această alianță, mai ales dintr-o poziție clar subordonată și obedientă, România devine la rândul ei o forță agresivă și violentă, atât în exterior cât și în raport cu proprii cetățeni.

Pentru a reliefa acest aspect și mai clar, trebuie înțeles de ce trupele NATO se vor retrage din Afganistan începând cu 2013. Nu pentru că războiul a fost câștigat, nu pentru că cineva a înțeles că acest război este abuziv și contraproductiv –evident că nu. Există două motive principale:

1) Poziția armatei americane și a soldaților NATO în Afganistan a devenit foarte problematică, mai ales de la începutul anului 2012 când o serie de abuzuri ale armatei americane au declanșat acțiuni de răspuns din partea afganilor. Totul a culminat desigur în data de 18 septembrie când o serie de atacuri asupra forțelor americane s-a soldat cu cele mai mari distrugeri suferite de armata americană de la războiul din Vietnam încoace, pe lângă pierderi de vieți omenești și răniți. Acest val de atacuri a dus la stoparea misiunilor comune dintre forțele aliate și cele afgane deoarece multe dintre atacuri au venit din partea forțelor afgane ce reușeau să se infiltreze în bazele americane și să provoace daune maxime. Speranța că forțele NATO se vor retrage de acolo și vor preda controlul celor afgane este acum pusă total sub semnul întrebării.

2) Pe lângă acest aspect imediat al înrăutățirii situației de la sol, decizia retragerii trupelor din Afganistan este rezultatul schimbării de politică externă și mai ales militară din timpul administrației Obama –așa numita Obama doctrine. Din păcate nu este locul aici pentru o analiză detaliată a acesteia, oricât de neceară ar fi. În linii mari principala caracteristică a doctrinei Obama constă în faptul că schimbă accentul intervențiilor americane de la prezența masivă a trupelor în teatre de operațiuni (cum a fost invazia Afganistanului și apoi a Irakului în timpul mandatului lui G.W.Bush conform doctrinei din jurul neoconservatorilor lui Dick Cheney), la acțiuni de mare precizie efectuate de câtre trupe speciale (cum a fost cazul cu uciderea lui bin Laden) și mai ales, la folosirea pe scară largă a dronelor pentru uciderea celor considerați de către armata americană ca fiind combatanți pe baza informațiilor oferite de serviciile secrete. Implicațiile acestei schimbări sunt radicale, atât din punct de vedere al modului de purtare a războiului (oricine poate fi catalogat drept militant și prin urmare ucis, întrucât stabilirea criteriilor este la discreția oficialilor americani care se ocupă de securitate) cât și din punctul de vedere al dreptului și al relațiilor internaționale. Deși se numește Obama doctrine aceasta este o schimbare începută deja spre finalul administrației Bush și doar dusă la apogeu de actualul președinte. Astfel, laureatul Premiului Nobel pentru Pace pe 2009 nu a făcut decât să rafineze un fel de a ucide de la distanță și extra-judiciar. Pe 24 septembrie 2012 a fost dat publicității un raport extrem de minuțios documentat care arată cum folosirea pe scară largă a dronelor în timpul administrației Obama în diferite zone din Pakistan și Afganistan a avut ca efect terorizarea unor largi segmente ale populațiilor din zonă, concomitent cu o serie de alte abuzuri și distrugeri de vieți omenești ce nu pot fi justificate. Mai mult, autorii raportului arată că oamenii uciși sau răniți este mai mare decât cel oficial anunțat de către statul american, toate aceste operațiuni fiind inccesibile unei evaluari obiective a opiniei publice. În fine, raportul arată de asemenea că argumentul conform căruia dronele realizează o intervenție de mare pregizie, aproape chirurgicală, este un fals colosal, distrugerile fiind pe scară largă și de multe ori la întâmplare.

Știm astăzi destul de clar că războiul împotriva terorismului declanșat de administrația Bush după 11 Septembrie a fost de fapt o invenție convenabilă a neoconservatorilor americani pentru a putea invada Irakul, atât pentru a accesa resursele petroliere de acolo, pentru a pune presiune pe Iran și pentru a impune SUA ca centru unipoloar de putere al lumii. Această perspectivă care până de curând era asociată doar cercurilor conspiraționiste este acum considerată drept de la sine înțeleasă în multe cercuri intelectuale și academice critice –vezi de exemplu recent intervenția lui Wallerstein. Mai mult decât atât, războiul a fost o soluție foarte convenabilă la criza de producție și acumulare capitalistă premergătoare celei financiare (ea însăși un efect al crizei de producție) – o soluție ce a însoțit mereu dezvoltarea istorică a capitalismului la nivel global. Așadar, la acest nivel este deja relativ inexact de a vorbi doar de interesele imperial-militare ale SUA, în condițiile în care toate puterile globale contemporane, mai ales Germania, Rusia și China exportă armament în zone de conflict din sudul global, realizând profituri uriașe. Vânzarea de arme și aparatură militară pare a fi unul dintre puținele domenii în care schema clasică de producție și acumulare pare să mai funcționeze astăzi. Dar aici se naște un paradox, evidențiat de producția dronelor. În timp ce guvernul american dorește împiedicarea exportului acestora pentru a păstra avantajul tehnologic și strategic în raport cu competitorii globali, firmele producătoare de armanent americane fac un lobby puternic pentru liberalizarea exporturilor și astfel generarea de profit. Astfel, exact rezolvarea în cheie economică a problemelor de securitate nu face decât să internaționalizeze sursele de pericol și de distrugere.

Altfel spus, nici măcar puterea imperială –tocmai datorită faptului că aceasta este și principalul motor al capitalismului global- nu este capabilă să dețină monopolul violenței și al tehnicii de distrugere, contribuind astfel, prin însăși acțiunile sale de “securitate” la sporirea insecurității generale. Această escaladare constantă a violenței și a intervenției este vizibilă nu doar în felul în care bombardarea Iranului a fost normalizată în sfera publică globală, de la imposibilitate la o chestiune de dată, ci și, mai ales, în felul în care primăvara arabă din 2011 –cu potențialul său eliberator implicit- a lăsat locul în 2012 unor războaie civile (precum în Libia și Siria) a căror natură este în cel mai bun caz incertă și care devin astfel pretextul intervențiilor vestice și al exportului de arme. Mai mult, recentul val de discreditare al musulmanilor prin provocarea adusă de unui film stupid dar amplu mediatizat, exact în contexul discuțiilor despre Iran dar și al alegerilor prezidențiale americane din noiembrie, face ca Obama și Romney să se contreze reciproc cu privire la cine deține cea mai bună soluție de a lupta împotriva terorismului islamic ca președinte al SUA. Astfel, nu numai că problemele de politică internă americană, cu precădere cele economice și sociale, trec din nou în plan secund, dar toate acestea solicită și mai mult necesitatea intervenției și a răspunsului ferm împotriva “hoardelor barbare”.

Așa cum am spus, România este parte integrantă din acest mecanism global de guvernare prin frică și de exercitare a puterii militare discreționare –chiar dacă într-o poziție subordonată, exprimată popular prin formula “marele licurici”. La nivel ideologic, această participare necondiționată a României la un angrenaj de război foarte distructiv și foarte costisitor, dar departe de casă, a putut fi justificată printr-o logică de război rece în care Rusia era portretizată ca fiind inamicul principal (deși, e drept, pentru România și în timpul războiului rece tot Rusia era inamicul principal, nu SUA capitalistă), totul pe un fundal rasist și naționalist anti-rusesc ce subîntinde formarea statului național românesc (și a elitelor sale succesive) de la mijlocul secolului al 19-lea încoace. Mai mult decât atât, însăși renunțarea la armata națională și dezvoltarea unei armate pe bază de profesioniști și voluntari a contribuit la autonomizarea sferei militare în raport cu restul populației și a mecanismelor democratice prin care aceasta se poate exprima. Militarii recrutați fac o muncă privată pe banii statului în baza unor contracte. Moartea pe front devine astfel un fel de accident la locul de muncă care eventual poate înlăcrima opinia publică prin intermediul televizorului, dar nu poate genera cu adevărat o mișcare socială împotriva războiului și a prezenței trupelor românești pe front. Astfel, nemaifiind supusă controlului popular, armată capătă o forță specială în interiorul statului, exercitată prin intermediul unor instituții speciale și nedemocratice precum CSAT, dar și printr-o poziție privilegiată a militarilor în raport cu alți bugetari și cetățeni.[i] Cu o asemenea autonomie este normal ca la rândul lor elitele militare să exercite presiune pentru continuarea misiunilor și a intervențiilor, deci a războiului, tocmai pentru că ar asigura perpetuarea poziției lor privilegiate.

Dar logica aceasta a războiului perpetuu nu este decât modalitatea prin care se exercită politica la nivel global în timpul capitalismului de tip neoliberal. De exemplu, Stephen Graham a arătat convingător cum astăzi păstrarea ordinii în orașele vestice împrumută din tehnicile de luptă și de patrulare dezvoltate în Afganistan și Irak. Orașele țărilor vestice sunt re-imaginate în baza unor concepții militare de securitate și ca urmare a experiențelor de luptă împotriva insurecțiilor urbane din teatrele de război. Exemplul cel mai recent în acest sens a fost desigur mult celebrata Olimpiadă de la Londra ce a presupus o militarizare fără precedent a orașului: paza a fost asigurată de militari înarmați cu tehnică de război la care s-a adăugat suportul elicopterelor militare, al dronelor, și al aviației militare. Dar asta era deja un fel de rutină la New York după 2001, în paralel cu o serie de puteri discreționare acordate poliției, precum stop and frisk, ducând la o cvasi militarizare a vieții cotidiene urbane.

Prin urmare, ceea ce trăim astăzi, atât în centrul global, cât și la perfieriile sale –desigur cu diferențele imense aferente însă subsumabile aceleiași logici- este foarte comparabil cu situația descrisă de Charles Tilly referitor la formarea statelor în vestul Europei între 1600 și 1800.[ii] Teza lui Tilly, rezumată, spune așa: pe fundalul înmulțirii războaielor purtate de imperii apare nevoia crescândă de a plăti un număr din ce în ce mai mare de mercernari pentru a lupta în aceste războaie. Însă această nevoie ridică două probleme: pe de o parte, o nevoie acută și constantă de fonduri care să finanțeze aceste războaie. De regulă aceste fonduri vin de la capitaliștii negustori care împrumută banii cu o dobândă mare, de regulă tuturor combatanților, ducând astfel la acumulări imense de datorii; pe de altă parte duce la o continuă criză de forță de luptă, datorită loialității reduse a luptătorilor dispuși să lupte pentru oricine oferă o soldă mai bună. Prin urmare, elita conducătoare cu monopol legal și militar asupra unui teritoriu dat introduce două mecanisme distincte menite a rezolva aceste probleme: în primul rând taxarea obligatorie în diferite forme a unei categori largi de activități, apoi conscripția militară obligatorie –toți bărbații erau obligați să lupte pentru stat (adică pentru elita dominantă) și să arate loialitate acestuia. Sistemul de taxare și armata sunt astfel pentru Tilly cei doi stâlpi ai existenței și funcționării statului. Prin urmare, statul apare ca urmare a necesității de a extrage resurse (financiare și umane) pentru ca elitele de la conducerea statului să poată purta războaie pentru a păstra controlul/monopolul asupra unui teritoriu și pentru a extrage și mai multe resurse. Astfel, statul nu este altceva decât o mașinărie de război. Ceea ce statul se angajează să le ofere subiecților săi este desigur protecție și securitate, de care evident nu aveau nevoie în primul rând deoarece exact apariția statului produce nevoia de protecție. Astfel, conform formulei lui Tilly, statul nu se comportă cu nimic diferit decât Mafia care oferă “protecție” pe care n-o cere și n-o dorește nimeni, fiind în același timp principala sursă de violență și nesiguranță.

Dar nu ne aflăm astăzi într-o situație comparabilă, la finalul secvenței istorice determinată de statele naționale? Nu sunt statele astăzi, mai ales acelea prinse în diverse scheme de securitate și protecție, principalele furnizoare de insecuritate și violență? Nu se comportă statele imperiale astăzi precum Mafia, extrăgând resurse și oameni în voie din teritorii pe care le apără și le scapă de “banditi”? Mai mult decât atât, nu au statele astăzi ca singură preocupare și atribuție doar taxarea și recrutarea de personal de pază (în diferite forme), lăsând restul aspectelor vieții în seama pieței și a sferei private? O dată ce statul s-a decuplat de națiune spre finalul secolului 20, apartenența la stat nu se mai face (automat) prin apartenența la națiune, limbă, sânge –vechiul argument organicist- ci prin apartenența la sistemul de taxare. Sunt considerați cetățeni doar aceia care plătesc taxe într-un teritoriu dat, ei fiind astfel și cei considerați demni de protecție și de incluziune. Acest argument a fost repeteat constant în ultimii ani în contextul local românesc codificat sub forma diferitelor trimiteri la munca și a unei prigoane generale împotriva celor considerați asistați, bugetari și așa mai departe. Vechiul clișeu naționalist “toți suntem români” a fost înlocuit azi cu „toți suntem romîni dacă…” –urmând inevitabil o serie de categorii codificate rasist ale aparteneței (dacă muncim, dacă suntem civilizați, dacă nu suntem țigani, etc.). Prin urmare, doar acești cetățeni care sunt conformi cu aceste norme ale acceptabilități sunt considerați a fi demni de protecția statului, ceilalți fiind trimiși într-un no man’s land birocratic și abuziv, așa cum este cazul deportărilor de romi în Europa și în țară (la Baia Mare), a migranților fără acte ținuți în centre speciale dar și a suspecților de terorism ținuți în închisori secrete. Acestea sunt doar câteva dintre categoriile care nu intră în orizontul de protecție al statului tocmai pentru că nu pot genera nici fonduri (prin taxare), nici forță de luptă, fiind totodată printre categoriile sociale produse de însăși transformarea statului(-națiune) în mașină de război privată în mâinile unei elite locale care o folosește în propriul interes de a rămâne la putere. Astfel, contrar a ceea ce scriau Deleuze și Guattari în 1000 de platouri[iii], mașinăria de război nu este în nici un caz exterioară statului ci este chiar statul, organizat și întreținut precum o firmă de protecție și recuperare de către o elită locală subordonată global dar în mare parte autonomă la nivel local. Recentele descrieri ale situației din Georgia sub conducerea lui Saakashvili, caracterizată prin estoricări, șantaje și abuzuri efectuate de către stat în raport cu populația locală pentru extragerea de fonduri, nu este decât un simptom al felului în care funcționează astăzi statele.

Nu vreau prin aceasta să contribui în mod simplist la retorica anti-stat contemporană (specifică atât anarhiștilor cât și libertanienilor și celor de la Tea Party) ci doar să sugerez că, analizând statul din perspectiva sa represiv-militară ca formă de coerciție, violență și de acumulare prin disposesie, devine necesar să regândim în context contemporan vechea teză marxistă (reluată apoi în diferite forme de Lenin și Rosa Luxemburg) a dispariției statului (the withering away of the state).

Neil Smith, a cărui dispariție prematură reprezintă o grea pierdere, făcea exact asta. El era un admirator necondiționat al textului lui Lenin, Statul și Revoluția, pe care îl propunea ca lectură la cursurile sale ori de câte ori avea ocazia, de fiecare dată găsind noi perspective. Unul dintre punctele cheie pentru Smith în textul lui Lenin îl constituia intuiția acestuia că statul burghez este în esența sa și în ultimă instanță o organizație militară și că revoluția proletară nu se poate realiza decât dizolvând-o fără rest. Tocmai acest complex statal-militar-industrial trebuie să devină ținta oricărei mișcări revoluționare, capabil altfel să reprime cu brutalitate orice mișcare contestatară incipientă –așa cum era cazul cu Occupy Wall Street în această primăvară, când Smith a predat din nou Lenin în ceea ce s-a dovedit a fi ultimul său curs pe Urban Revolutions. Mai mult decât atât, în ultimul timp Neil Smith a devenit din ce în ce mai interesat de transformările statului survenite ca urmare a trecerii de la statul bunăstării ce presupunea existența unei securități sociale (social security), la statul actual care nu garantează securitatea decât unei minorități din ce în ce mai reduse. Astfel, pentru Smith securitatea socială a statului bunăstării (în legătură cu care era foarte critic, mai ales în formele sale post-belice din vest) a fost înlocuită prin două procedee: socialul a fost transformat în cultură (culture) și recodificat ca distincție și privilegiu (aspect vizibil, de exemplu, în procesele de gentrificare urbană la a căror înțelegere prin reînscrierea lor în dinamica de acumulare capitalistă a contribuit în mod fundamental), în timp ce securitatea (security, absentă pentru oameni în viața de zi cu zi) a fost resemnificată în cheie neoconservatoare și folosită ca fundament ideologic pentru militarizarea vieții sociale și generalizarea represiunii. Aceste două teme reapăreau în intervențiile lui Smith constant, mai ales pe fundalul mișcărilor OWS din ultimul an de care a fost foarte apropiat dar și critic.

Una dintre observațiile recurente ale lui Smith era teoria celor trei “Rs” ce definesc câmpul de posibilitate într-o situație de criză și de profunde transformări sociale, precum cea pe care o trăim azi. Primul răspuns este represiunea, polițienească și militară, acasă și peste hotare. Apoi urmează puțină reformă: câteva schimbări pe-ici pe colo însă cauzele structurale rămân neadresate. Când reformele eșuează și nu schimbă cu nimic situația, se revine la represiune. Ceea ce nu se manifestă niciodată în mod explicit, dar este mereu implicit în această situație este revoluția, al treilea R capabil să spargă binomul primelor două. Întreaga carieră a lui Neil Smith, academică și politic angajată, a fost fundamental marcată de acest deziderat.
_______

[i] Prezența militarilor români pe teatre de operațiuni străine a dus la modificări legislative. Legea 384/2006 care reglementa activitățile militarilor volunari după renunțarea la armata națională a fost modificată prin legea 23/2012. Această modificare consfințește o serie de facilități și beneficii pentru militarii voluntari precum asistență medicală gratuită, haine și mâncare gratis, scutirea de la plata chiriei pentru locuințe, pensionare înainte de vârsta de 50 ani și tot așa. Această lege pare a crea o veritabilă castă militară, diferită de restul populației căreia, concomitent, i se refuză o serie de drepturi și beneficii.

[ii] Vezi Charles Tilly, Coertion, Capital and European states, AD 990-1992, Blackwall, 1992. Desigur, per total teza lui Tilly e interesantă dar greșită. În primul rând acesta nu pare a diferenția între două momente ale formării statelor: perioada monarhiilor absolutiste, urmată de cea a statelor națiune abia în secolul 19. Apoi, Tilly asează în opoziție eforturile de construire a statului de către elita conducătoare cu cele ale elitei capitaliste de acumulare. Desigur, cele două sunt complementare, capitalismul, așa cum a arătat-o Marx de exemplu, ar fi de neconceput fără suportul constant al statului. Râmâne totuși un model interesant de folosit pentru direcțiile pe care le poate deschide.

[iii] Este absolut uimitor de constatat că modul în care Deleuze și Guattari conceptualizează nomadul ca mașina de război care se opune statului este aproape identică cu felul în care doctrina Obama descrie militanții islamiști din Pakistan și Afganistan, dovedind practic o afinitate de substanșă între această filosofie și puterea imperială post-68.

Sursa: tanase79ion@djc-corp club

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.